A trecut mult timp de când trupa STUFF, trupa din care fac parte, nu v-a mai încântat cu muzica ei și asta pentru că o treime din trupă avem un bac de dat, colegul nostru Jeler Bogdan (solist vocal) este și el în sesiune etc. Oricum vă dau o veste bună speram ca după această perioada urâtă să revenim cu un concert în care sunteți invitați cu totii.

În mare despre trupa STUFF și planurile ei.
Trupa STUFF dorește ca în acest an să scoată primul album, deși asta o să ne provoace niște dureri de cap ( vechea poveste cu care ne confruntăm încă de la început și anume partea financiară). Dealtfel dorim și sperăm să reușim sa ne achiziționăm intrumente mai performante decât cele pe care le avem în prezent și bineînțeles o sonorizare mai bună. E greu dar nu ne plângem, în viață ca sa ajungi ceva trebuie sa pleci de jos.
Ne cerem scuze față de fani pentru acesta lungă absență dar tot răul este în spre bine, de acum vom avea mai mult timp pentru a ne pregăti pentru album, pentru piesele ce vor urma sa fie pe cel de al doilea album ceea ce o sa fie mult mai bine dacă stăm să facem o comparție între ce a fost și ce va fii. De la o repetiție pe săptămână la două poate chiar trei, repetiții care contează foarte mult. E dar mult a fost puțin mai e. Dar până atunci vă vom ține în legătură și tot aici vom anunța și următorul concert cu loc cu oră cu tot.

Interviu luat trupei Stuff.

Şi totuşi există……

La televizor sîntem asaltaţi de tot felul de ştiri despre tineri care se droghează, care maltratează colegii, fură şi multe altele. Dar v-aţi întrebat vreodată de ce nu apar ştiri şi reportaje despre tinerii care se implică în activităţi culturale, muzicale, civice? Probabil veţi răspunde că nu sînt astfel de tineri. Vă înşelaţi. Pe lîngă olimpicii români la diferite specialităţi mai există şi tineri care vor să îşi urmeze un vis, cum sînt cei despre care voi scrie mai jos. Despre ei nu se pomeneşte decît în foarte puţine cazuri pentru că nu aduc rating. Nu aduc ei aminte despre noi, despre visele noastre pe care le-am avut?
Bogdan Jeler, 19 ani, student la Universitatea “Transilvania” la Facultatea de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor; Adrian Boeriu de 25 de ani ce lucrează la o firmă constructoare de maşini; Ovidiu Modiga, elev la Liceul “Emil Racoviţă”, elev la Şcoala Populară de Arte anul doi, care „de la începutul liceului am avut o pasiune pentru muzică dar nu am găsit oameni pînă acum. ”Ovidiu Stăncescu cel mai mic dintre ei de numai 17 ani este elev la colegiul naţional Ioan Meşotă.” Faptul că m-au cules a fost o surpriză pentru mine pentru că fiind mai de mult timp elevii Şcolii de Artă au avut ocazia să întîlnească mai mulţi oameni.” Vlad Adragăi,18 ani, elev la Colegiul Tehnic “Iosif Şilimon”, lucrează cu trupa de aproape un an. Toţi cei enumeraţi mai sus au două lucruri în comun: muzica şi o trupă „Stuff” înfiinţată în iulie anul trecut. „Noi avem oarecare experienţă acumulată din trupe anterioare. Eu cu Vlad am fost colegi într-o altă trupă ce avea acelaşi nume cu cel de acum „Stuff”, iar ceilalţi colegi au fost în altă trupă, a mentionat Bogdan.
La întrebarea ce anume i-a determinat să înfiinţeze trupa răspunsul a fost simplu:
Bogdan Jeler:” Probabil dorinţa de a face mult mai mult şi o pasiune mare pentru muzică. Vlad Adragăi:” Da. Este adevărat. Din pasiune pentru muzică, pentru că este ceea ce ne-a unit la urma urmei. Noi nu lucrăm pentru bani, ci lucrăm din plăcere. La un moment dat Bogdan Jeler şi un prieten chitarist pe care îl cunoştea s-au hotărît să se lase de muzică. Între timp au auzit de Ovidiu Modigă pe care au reuşit să îl racoleze într-un timp record. La scurt timp au venit şi Ovidiu Stăncescu, la clape, şi Vlad Adragăi la chitară şi Adrian Boeriu la tobe. S-au coagulat repede şi s-au pus pe treabă. Au ajuns să cînte în cîteva cluburi unde au fost primiţi cu mare căldură din partea publicului. Deşi începutul a fost mai timid, poate pentru că repertoriul lor cuprindea cover-uri, au început să prindă curaj şi să prezinte şi creaţiile lor care au avut succes. A existat şi o parte mai puţin plăcută din partea organizatorilor care au început să ridice motive mai mult sau mai puţin întemeiate şi povestea s-a terminat destul de repede.
Nu au fost descurajaţi, ci dimpotrivă s-au ambiţionat şi au început să lucreze la un album. Problemele financiare nu i-au ocolit dar motivaţia lor a fost una puternică şi au început să economisească bani pentru instrumente puţin mai performante decît cele pe care le aveau. Ajutor din partea părinţilor a existat, dar nu a fost unul decisiv după cum explică un membru al trupei: ”Sponsorii noştri sînt părinţii şi nu prea. Spun „nu prea” pentru că părinţii văd muzica precum un lucru pe care ar trebui să îl practici în timpul liber, ca pe un hobby. Uneori au dreptate, uneori nu.” Din partea unor sponsorizări şi mai puţine speranţe pentru că firmele nu prea vor să investească într-o trupă care este în etapele de început care nu are încă o imagine formată.
Pasiunea şi dorinţa pentru ceea ce fac nu îi împiedică sub nici o formă şi lucrează cu şi mai mult patos. Repetă des de la trei ori pe săptămînă pînă la şapte zile din şapte. O problemă pentru afirmarea trupelor de muzică este absenţa evenimentelor la care să participe. După cum spunea şi Vlad Adragăi chitaristul trupei: „Dacă vrei ca lumea să îţi aprecieze muzica trebuie să te cunoască iar pentru aceasta trebuie să participi la evenimente pentru început mai mici şi apoi dacă ai succes suficient la evenimente mai mari. Dar aici este problema că nu prea ai ocazia să participi la evenimente pentru că nu te cunoaşte lumea.” Cam la fel se comportă lucrurile şi în momentul în care cauţi un ajutor din partea unor persoane cu experienţă. Soluţia propusă de ei ar fi una simplă: o implicare mai mare a municipalităţii în promovarea tinerilor care se implică nu numai în partea care ţine de muzică.
Pe lîngă ei mai sînt mulţi care vor să arate lumii că noua generaţie nu se rezumă la sintagma americană „sex, drugs and rock’n’roll”. Sînt tineri care nu vor să apară la televizor, după cum spuneam la începutul articolului, pentru diferite delicte. Dar oare noi ştim să îi ascultăm? Sau cuprinşi de jungla cotidiană am uitat să visăm?

Mircea VOICU

   Stăteam intr-o seara si mă gândeam cât de ciudat este omul în complexitatea sa atât ca organism, ca şi materie dar mai ales ca şi suflet. De multe ori noi dar mai ales cei din jur avem un comportament  de multe ori straniu  care contravine uneori felului nostru de a fi. Şi îmi  puneam tot felul de întrebări la care nu găseam răspunsuri care să îmi fie pe plac.Conform teoriilor orice efect are şi o cauză şi invers şi de obicei se pleacă de la cauză şi apoi se ajunge la efect. În încercarea mea de a îmi raspunde la unele întrebări am să încerc să plec de la efect pentru ca mai apoi să ajung şi la cauză.    De ce uneori suntem dezamăgiţi de prieteni? Păi am putea spune că ne mint .     De ce ne mint? Păi poate uneori aşa trebuie, aşa cred ei ca e bine pentru ei  să dea bine în faţa noastră. Cred că puţini au curajul să recunoasca un lucru rău spus de cineva care e de faţă. Şi spunem nu-i adevarat eu nu am spus aşa ceva despre tine sunt minciuni. În situaţii de genul ăsta o minciună te poate salva în aparenţă doar. Mulţi ne regăsim cu siguranţă în astfel de situaţii penibile de altfel şi sunt convins că am spus şi vom mai spune minciuni ca un rău necesar. Hai să luăm un exemplu care e la modă astăzi. Doi tineri se văd se plac , se iubesc ,sunt fericiti  amor nebun nimic nu pare sa-i poată despărţi pînă într-o zi cînd ceva se petrece brusc şi dintr-odată. El sau de ce nu ea – alegerea e pur aleatorie – se plictiseşte şi caută altă relaţie fără a o rupe pe precedenta din diverse motive  şi bineînţeles una din părţi află de infidelitate. Păi uite ca te-am văzut aseară în parc cu cineva plimbîndu-te.Vai dragă nu se poate cred ca te-ai înşelat am învaţat  toată ziua şi iată că preasfînta minciună cică ne-a scos. De aici tot felul de reproşuri şi acum ( partea cea mai neplăcută) întrebări din partea prietenilor comuni de genul – dragă ce mai face consoarta ca nu v-am mai vazut împreună cumva v-aţi certat? Nu , nu ne-am certat am luat aşa o pauză să ne clarificăm sentimentele. Aiurea nimeni nu crede (voi credeţi?) ce naiba şi noi am păţit-o dar parcă nu avem curajul să recunoaştem.Câti avem puterea să zicem da l-am iubit sau am iubit-o pe X dar mi-a dat papucii? Puţini, zic eu şi asta pentru că  nu vrem să părem victime ( nu nene  i-am dat liber că mă cam săturasem voiam altceva nou) sau din orgoliu. Şi atunci mă intreb daca e bine aşa. Voi ce ziceţi? Am luat exemplul ăsta pentru că mă pot face înţeles mai bine pentru ca e specific celei mai frumoase vîrste ale vieţii si cred că nimeni sau mai bine zis toţi oamenii au trăit asemenea poveşti de dragoste presărate cu bune şi cu rele cu bucurii şi decepţii. În acest context cred că putem strecura ca şi motive ale comportamentului uman sau dacă vreţi ca si cauză (pentru că am plecat de la efect) puţin orgoliu, şi chiar ipocrizie. Pîna acum a fi mincinos în contextul dat pare a fi o calitate sau daca vreţi un rău necesar. Aşa să fie oare?  Din păcate realitatea asta e, lumea traieşte într-o realitate mult prea crudă în care succesul are o reţetă mult prea bogată în minciună ipocrizie si ceea ce este mai rău pentru noi că orgoliile rănite ale unora suspuşi ne afectează pe noi cei care poate nu ne dorim de la viaţă averi fabuloase ci doar un trai liniştit un trai de bun simţ. Istoria ne-a pus pe tavă tot felul de personaje care mai de care mai diferiti în ceea ce priveste arta de a conduce lumea şi fiecare la rîndul lui a facut ca aceste trăsături ale firii umane sa fie ridicate la rang de virtute. Dar asta e o altă poveste nu ne vom referi acum la ea concluzia e că trebuie să trăim fără a ne minţi că trebuie să ne iubim fără să ne prefacem să lăsăm orgoliile la o parte   şi dacă vom reuşi lucrul acesta poate că vom fi fericiţi că ne avem unii pe alţii cu defecte si calităţi pentru că nimeni nu e perfect .Promit că data viitoare voi incerca să vorbesc despre fericire ca stare de spirit şi să vedem dacă fericirea există şi dacă există în ce constă fericirea în opinia mea.

     Înţelepciunea îngerilor îţi reaminteşte că situaţiile grele şi oamenii pe care îi întâlneşti, îţi sunt profesorii cei mai importanţi. Fără ei sufletul tău nu ar creşte. Ghidarea ta este să renunţi la suferinţă, resentimentele şi ura din trecut.     

    Când te ierţi pe tine şi pe ceilalţi, karma îţi este arsa din înregistrările sufletului. Atunci te vei bucura de iubire şi de faptul că spiritul tău se va simţi uşor.  Când iubeşti necondiţionat, nu este nimic de iertat. Iubirea este iertare, aşa că deschideţi inima, iartă şi dăruieşte iubire acum în pragul sărbătorilor de Crăciun.

Oare a suferi este neapărat o artă?

Uneori nici noi nu putem şti şi totul este în legătură strânsă cu starea noastra sufletească. De ce am ales aceceasta temă? Pentru ca sunt convins că cei mai multi dintre noi indiferent de varsta sau sex am fost puşi în situaţia de a suferi.De ce suferim? Păi sunt mai multe motive.Cred că fiecare vârstă dă motive destule de a suferi. De cele mai multe ori cred că ajungem să suferim din dragoste, şi mai ales atunci când dragostea nu este împărtăşită de ambii parteneri.Caţi dintre noi  nu am suferit de această boală numită dragoste?Dragostea paradoxal naşte sentimente contradictorii sau dacă vreţi ură şi dragoste în acelaşi timp. Plăcerea de a fi cu persoana iubita crează o senzaţie foarte plăcută atunci când totul decurge aşa cum trebuie. Când nu mai e totul OK atunci se aruncă vorbe grele iar despărţirea dintre părti generează multă ură din partea părţii rănite. Atunci se descoperă defecte şi părti negative la persoana cu care ai format un cuplu, persoana pe care cu ceva timp în urma o adorai o priveai cu ochiul unui îndrăgostit orbit de dragoste.        Şi spui în sinea ta că nu a meritat să-i oferi tot ce ai mai bun şi mai curat în suflet. Mai apoi umilinţa poate fi şi mai mare când o poveste de dragoste se reia de la punctul ramas în urma şi unul din parteneri poate din milă sau lipsă de ocupaţie dă senzaţia că ofera o a doua şansă. Şi aici cred că sunt mulţi care au trecut prin această stare, acceptând umilinţa provocată de cel sau cea care crede că din milă sau din alte motive poate acorda o a doua şansă. Ideea e că niciodată nu mai poate fi ca la început. Din orgoliu poate nu avem puterea de a recunoaşte asemenea lucruri. Cred că am atins una din etapele prin care un om trece şi are parte de suferinţă, adică perioda de adoleşcenţă sau poate cine ştie se poate extinde şi mai departe pentru că dragostea nu tine cont de vârstă. Să acceptam această etapizare şi să trecem la un alt gen de suferinţă deşi nu ştiu dacă e corect sa zicem că suferinţa e de mai multe feluri. Partea a doua a vieţii să zicem de la 25 la 40-45 de ani e o etapă a vieţii când poate partea sentimentală e oarecum rezolvată, suntem la casa noastră, avem o familie de intreţinut şi de cele mai multe ori suferim pentru că nu putem oferi celor dragi nouă ceea ce işi doresc sau ceea ce merită. Ne aflam pe pozitia părintelui rănit nu de dragostea din tinereţe ci de sistemul potrivnic în care trăim. Şi de aici alt zbucium si alte frustrări care duc inevitabil la suferinţă. Mai târziu ajungem la vârsta când ne gandim că putem trage linia şi vedem ce ramane în urma noastră. Ce gen de suferinţă ne asteaptă?Suferinţa bolilor şi a bătrâneţii care e urâtă, avem impresia că suntem inutili că nimeni nu mai are nevoie de noi şi că trebuie să ne aşteptăm sfârşitul. Poate că întrebarea de la început poate fi retorică dar din ceea ce trăim putem  spune că la noi la oamenii obişnuiţi viaţa este o luptă cu suferinţa care ne paşte în fiecare zi, şi facem din această lupta o artă în încercarea de a suferi cât mai puţin. Aş vrea să revenim un pic la prima parte a vieţii, la tinereţe, când totul e frumos când nimic nu este greu. Ne confruntăm cu destule necunoscute uneori, avem puterea de accepta sfaturi uneori nu şi poate de aici ni se trag unele experienţe neplăcute. Trăirile fiecăruia dintre noi au o cauză şi în mod inevitabil şi un efect. Ideal ar fi sa nu luăm toate lucrurile în tragic dar nu toti avem putere să ignorăm ceea ce nu e important şi asta lasă urme. Şi ca să închei cu un răspuns, spun că DA uneori a suferi este o artă.

Râpa

La marginea pantei abrupte
La un han s-a oprit un străin
Era trist şi avea hainele rupte
Şi pe masă o cană cu vin.

Un străin ce-nconjoară pământul
Stai la mine ramâi doar un ceas
Să te întorci înapoi nu mai ai unde
Înainte sa mergi ţi-a mai rămas.

Mi-amintesc de o vară fierbinte
De-o pădure cu muguri pe ram
Mi-amintesc de prieteni şi de iubită
Şi de-o casă cu mama la geam.

Am ajuns la un mal pe o stâncă
Să-mi înec tot amarul nu pot
Şi mă-ntreb dacă apa e adâncă
Să mă-nec azi cu jale cu tot.

Mi-a raspuns ridicându-se agale
Avea ochii plini de lacrimi si dor
“Multumesc pentru vinul mariei tale
Eu ma duc azi la râpa sa mor”.

Acum plîng şi nimeni n-aude
Trec printre oameni socot
Înainte să merg nu am unde
Înapoi să mă-ntorc n-are rost.

O melodie de suflet. Deşi titlul „Râpa” ne duce cu gândul la o căder în neant, nu este deloc aşa ( părerea mea ). Eu cred că dacă am asculta cu atentie fiecare notă muzicală am observa că mesajul este acela de a accepta ideea că viata este grea şi plină de obstacole. Ceea ce te face să mergi înainte. Atmosfera este una apasatoare, de plumb, şi toate stau să cadă, dar totuşi mai există o speranţă ceea ce echilibrează balanţa bine-rău. Cum mult timp în urmă când suferisem un accident…această melodie mi-a dat putere să merg mai departe, de aceea am hotărât ca azi să scriu câteva rînduri. O recomand cu căldura !!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!