Un drum fara sfarsit!

Noapte,

O ora necunoscuta, ne inteleasa si indescifrabila.

Intrat intr-o furtuna cumplita si incercand sa fac fata apei involburate care trecea la nivelul picioarelor mele. Vantul si frigul imi taiau fata iar ochii imi lacrimau ori decate ori incercam sa ma opun averselor din mediul inconjurator precizate cu un rand mai sus.

Ma indrept spre o directie necunoscuta cu gandul in diferite parti fara a reusii sa imi dau seama daca am sau nu un subiect bine definit. Ascultam picurii care imi loveau cozorocul sepcii care deja era uda pana la refuz si priveam injurul meu atmosfera agitata creata de trecatrori, masini presarata cu tunete si fulgere.

Ma aflam intr-o stare in care gandurile curgeau lin fara sa incerc sa le semaforizez, fara sa incerc sa inteleg dece imi dau seama totusi, dece aceste ganduri dicteaza in mintea mea la acel moment, tot ce stiu este ca eram departe de ceea ce numim noi realitate.

In mersul meu alert care mi-e imi parea destul de lent observ copacii ramasi fara haine, ei sunt cei care mi-au adus aminte de faptul ca in lumea asta nu sunt decat un efemer, un tip care vine cunoaste realizeaza si trece mai departe si tot ei m-au facut sa realizez ca in acel moment nu suntem diferiti unul fata de celalalt. Mai exact  singuri si tacuti.

Drumul continua. Frigul isi lasa usor amprenta in timp ce eu scoteam aburi pe nari asemenea unui bivol care trage din greu un car mare.

Incerc sa intervin in siroaiele de ganduri care s-au mai linistit intre timp si incep sa imi evaluez starea si sufletul. Ma simteam singru si trist. Iar ceea ce vedeam injurul meu accentua si mai mult aceasta stare, fara ca eu sa imi dau seama.

Ajung la un semafor unde astept culoare reimprospatarii, culoarea care iti ofera echilibru si in acelasi timp siguranta. VERDE. Secundarul indica 40(sec), timpul ramas pana cand patrupedele fieroase vor trebuii sa se opreasca iar eu sa imi continui drumul. Priveam asfaltul umed care sticlea aseameanea unui patinuar, ascultam cascada de apa care se revarasa in canale si vuietul masinilor care treceau spulberand stropii de apa. Observ in asteptarea mea o masina care stationa in mod neregulamentar ( adica ceva normal) si in care se aflau 2 persoane inscrise intr-o cearta care parea sa nu se mai termine. Imi spun in sinea mea:” Ce folos sa mai traiesti cand tot ce vezi in jurul tau e numai ura, nervi, necazuri, oameni inchisi, mohorati, extenuati de munca si probleme?”. Printe picuri zaresc cum totul se prabuseste cum abele persoane isi atribuiau epitete si comparatii de care mi s-a facut sila.

VERDE.

Imi continuii drumu fara a mai da importanta la cele intamplate sau sesizate anterior.

Incep sa constietizez din nou faptul ca ma aflu intr-o lume in care sperantele sunt mici dar inca mai sunt sanse de recuperare chiar daca procentajul e mic, important este faptul ca mai sunt sanse.

Zona pustie.

Trecand mai departe ajung intr-o zona in care torsul masinilor nu se mai aude, iar intunericul este rege, detine puterea. Privesc blocruile care se afla intr-o stare jalnica pentru secolul in care traim, iar gradinile si trotoarele par a fii mai mult o groapa de gunoaie si namol decat a o asezare omeneasca. Din locuri ne deslusite mai zareai iesind ba o pisica murata de ploaie ba un caine razlet iar tot acest tablou parea a fii o opera morbida, bolnava.

Destinatia finala.

Dupa ce-am cutreierat in lung si’n lat imi aflu insfarsit si destinatia finala iar aceea era una cat se poate de draga mie si anume casa parinteasca. Locul unde stiam si stiu si acum ca voi gasii intotdeauna ceea ce cu totii cautam:

Caldura sufleteasca, dragoste neconditionata si puterea de a zambii.

Somn.